colivia de aur

 Sunt clipe în care viața îți pune în față un platou imens, aurit, cu toate bunătățile care știe că te tentează. Ai de ales, te lași ispitit de cele oferite și te ghiftuiești sau guști încet, pe rând, pe măsura ce apare nevoia, nu pofta. 

Ani buni platoul acela cu bunătăți tentante mi-a fost oferit. Trecusem de vârsta la care te infrupți cu nesaț, întindeam doar mâna și degustam cu o placere vecină cu perversitatea câte puțin. Dar, platoul acela era mereu mai plin, mai auriu, mai tentant. Și abia târziu am observat că fusese împins încet încet într-o colivie de aur. Era confortabilă, eram răsfățată, eram prințesă. Până când mi-am dat seamă că devine din ce în ce mai apăsătoare. Stralucirea din jur începea să mă obosească, bunătățile de pe platou căpătau gust fad, colivia nu mai era loc de răsfăț ci devenise temnița mea.

Am deschis într-o dimineata ușa coliviei, am lăsat soarele să mă sărute, am tras adânc aer în piept și am plecat fără să privesc înapoi. Nu m-am mai întors niciodată. Și sunt fericită, și nu duc dorul platoului aurit, nici a bunătăților de pe el și nici a confortului coliviei.

Plec greu dintr-un loc, mă amăgesc la vederea oricărei licăriri de lumină, văd semnele că e momentul și totuși mai aștept, mai sper. Până când, într-o dimineață, plec. Plec fără să întorc capul, fără regrete, șterg dintr-o mișcare toate amintirile și pornesc pe drumul meu. Niciodată nu a contat că e unul nou sau e unul bătătorit, a contat ca e drumul meu.