(dez)amăgire

Sunt ceea ce se numește o ființă socială și sociabilă. Mă rog, pe vremea când nu erau rețele sociale eram mai ales o ființă sociabilă. Poate uneori prea sociabilă. 
De-a lungul timpului au ajuns în preajma mea oameni cam din toate categoriile sociale. Și nu voi fi ipocrită să nu recunosc că am capacitatea de a face să se simtă confortabil în preajma mea și ministrul și țăranul. Ca urmare am/am avut un cerc de prieteni/amici/cunoștințe. De fapt cred ca fiecare dintre noi are așa ceva.
În acest cerc s-a ales un cerc anume de oameni speciali, dragi mie (și eu lor) cu care am împărtășit clipe de viață, trăiri, bucurii și suferințe, zîmbete și lacrimi. 
Mi s-a stricat telefonul. Panică mare. Am o mamă, o soră și o soacră. Toate trei depind de mine. Mai mult emoțional. Știu că dacă nu pot lua legătura cu mine intră în panică toate trei. Își pierd fărâma de echilibru emoțional pe care li-l dă prezența mea la capătul celălalt al firului (în fine, a apelului), încep să gândească scenarii, se simt abandonate.
Mi s-a stricat telefonul. Ca o blondă veritabilă mi-am salvat toate contactele în telefon, nu pe cartele. Și nu au mai putut fi recuperate. Evident, de o agenda telefonică (ăla era lucru serios!) nici nu poate fi vorba!
Sunt ceea ce se numește o ființă socială. Așa că am dat fuguța pe rețeaua de socializare și am anunțat marea dramă cu rugămintea să mă ajute lumea să recuperez din contacte.
Sunt o ființă sociabilă. Ca urmare am primit zeci de mesaje prin care mi-am putut recupera o parte din agendă.
Am un cerc anume de oameni speciali. Doar unul dintre ei dorea să păstrăm în continuare legătura și telefonic. Cel la care mă așteptam cel mai puțin. 
Sunt dincolo de orice o ființă rațională. Așa că am decis să îmi cumpăr o sită mai deasă atunci când voi include persoane din jurul meu în acel cerc anume. Deocamdată suntem doar doi care putem împărtăși. 
De ce (dez)amăgire? Pentru că, exact ca și într-o poveste anterioara am crezut că și alții au un cerc anume, de oameni speciali, din care fac și eu parte.
Dragilor, vă mulțumesc că la un moment dat ați făcut parte din viața mea. De la fiecare am avut ceva de învățat. 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

 mai stii  cum te strigam pe-atunci? nu, nu mai stii, timpul a așternut noaptea uitării... atât de multă noapte, atât de multă uitare încât stând față în față ne-am găsit doi străini.  m-a înspăimântat indiferența din privirea ta, m-a durut pustiul cu care mă uitam la tine. Dacă am știi cand suntem îndrăgostiți cât de temeinic își face datoria timpul uitării, nu am mai suferi la despărțiri, am lua din ele frumosul de a fi fost o vreme și apoi, încărcați cu înțelepciune am pleca spre noul drum. am încercat să te reconstruiesc din bucățile de puzzle pe care mi le-a scos în cale drumul tău. Le-am așezat în fel și chip și cel din imagine era tot un străin, îmi era complet necunoscut. Și atunci, tristă, am aruncat în hăul uitării imaginea străinului de astăzi și odată cu ea icoana de ieri. 
Citiți mai multe

trandafirul galben

1982, luna mai. În fața școlii mă aștepta același Ford care întorcea capete pe stradă. Urc grăbită, ușor jenată deși toate prietenele mele mă invidiau. Ajungem târziu la Târgu Mureș, o mare de oameni se înghesuia în fața cinematografului, sunt amețită de vorbăria omului de la volan, simt că locul meu nu este acolo. Cineva mă ia pe sus, la propriu, altfel nu aș fi răzbătut prin marea de oameni, și mă duce direct în sală. Totul în jur îmi este străin, mă întreb ce caut eu acolo.  Brusc se face liniște, toți ochii se întorc spre mine și mă trezesc cu un imens buchet de flori în brațe. EL, înalt, superb, cunoscut, adulat de femei este lângă mine și îmi șoptește: zambește, se fotografiază. Spre norocul meu luminile se sting și începe proiecția. Înainte de a se termina filmul el dispare de lângă mine și sunt încadrată de doi milițieni.Nu înțeleg nimic. Unul dintre ei îmi spune protector: trebuie să plecăm, Anna este atât de iubită aici încât riscăm să vă linșeze admiratorii ei.  Drumul spre
Citiți mai multe