trandafirul galben

1982, luna mai. În fața școlii mă aștepta același Ford care întorcea capete pe stradă. Urc grăbită, ușor jenată deși toate prietenele mele mă invidiau. Ajungem târziu la Târgu Mureș, o mare de oameni se înghesuia în fața cinematografului, sunt amețită de vorbăria omului de la volan, simt că locul meu nu este acolo. Cineva mă ia pe sus, la propriu, altfel nu aș fi răzbătut prin marea de oameni, și mă duce direct în sală. Totul în jur îmi este străin, mă întreb ce caut eu acolo. 

Brusc se face liniște, toți ochii se întorc spre mine și mă trezesc cu un imens buchet de flori în brațe. EL, înalt, superb, cunoscut, adulat de femei este lângă mine și îmi șoptește: zambește, se fotografiază. Spre norocul meu luminile se sting și începe proiecția. Înainte de a se termina filmul el dispare de lângă mine și sunt încadrată de doi milițieni.Nu înțeleg nimic. Unul dintre ei îmi spune protector: trebuie să plecăm, Anna este atât de iubită aici încât riscăm să vă linșeze admiratorii ei. 

Drumul spre casă a fost într-o tăcere asurzitoare. Aud ca venind de departe întrebarea lui: te căsătorești cu mine? Mă trezesc din amorțeală și îl întreb: de ce? Enervat, accelerează nebunește, începe să-mi fie frică,abia aștept să ajung acasă. 

Este ora 3 dimineața, mă întreb dacă ai mei dorm la ora aceea și mă rog să pot intra în casă fără să mă audă. Încerc să mă strecor încet în casă dar pe hol mă așteaptă tata, nu spune nimic doar îmi dă o palmă, îmi întoarce spatele. 

2020, luna septembrie. Au trecut mai bine de 30 de ani și pentru prima dată văd Trandafirul galben. Și constat că nu văd în omul acela bărbatul pe care l-am refuzat ci doar actorul. Și îmi amintesc de tata. Și mi-e un dor nebun de el. Și simt pe obraz arsura palmei lui mari, grele și îi mulțumesc.